‘Esti bine?’
Am primit săptămâna aceasta întrebări de la voi, observând că am scris mai rar.
‘Oarecum’, îmi vine să răspund.
S-au adunat atât de multe încât nu știu de unde să încep. Toate au rezolvare și toate trec. Știu asta. E doar mai complicat să vezi rezolvarea când ești în mijlocul problemei.
Mariei i-au revenit rectoragiile de o săptămână. Din a doua zi de școală, mai exact. Am reluat tratamentul, am mers la medic, am făcut analize și așteptăm.
Triggerul de data aceasta este emoțional: începerea școlii (sigur toți copiii sunt stresați, într-un nivel mai mare sau mai mic), purtarea măștii (care o stresează foarte mult), plecarea bunicii (mereu plânge câteva zile când pleacă).
Ca mamă, îmi vine să o protejez de toate aceste lucruri cum pot mai bine, dar îmi dau seama că trebuie să învețe să le facă față.
Ne-am gândit la varianta homeschooling, deși abia am început și la școală îi plac colegii și activitățile.
Am inima cât un purice. Ultimul lucru pe care vreau să îl facem este să revenim în spital.
Toată luna August a fost bine, fără dietă specială, fără medicamente. (A luat doar probioticul și omega 3).
Acum o luăm de la capăt. Știu că era una dintre variante, dar speranța moare ultima, nu?
Speranța că a fost doar un episod.
Speranța că de fapt nu are o boală autoimună.
Speranța că am trăit un vis urât.
Speranța că ea e bine.
Sunt convinsă că toți părinții cu copii speciali, gândesc la fel. Acceptarea realității este cea mai grea. Încă nu o fac. Poate doar la nivel de teorie. În rest, sper.
Sunt pe pauză cu toate: proiecte, blog și un pic de viață. Fac doar cât trebuie și aștept… Din nou, o minune să fie bine!
‘Sunt bine?
Oarecum!’
Viața e o bucurie!
Ana Maria
