‘Mama nu a țipat vreodată la mine. Este cea mai bună și blândă mamă din lume’, o spun des.
Într-o zi fratele mijlociu, Radu, mi-a spus: ‘Tu chiar nu mai ții minte când mama țipa la noi?’
Am avut un șoc. Puteai să mă pici cu ceară că nu îmi aduceam aminte de așa ceva.
Dar uite că, pe anumite situații, Radu îmi povestea lucruri de care eu habar nu aveam. Nu doar el. Căci și eu i-am povestit de lucruri pe care el nu le mai ținea minte.
Cum se face că fiind apropiați ca vârstă (este un an diferență între noi), crescuți împreună, fiind nedespărțiți (toate amintirile noastre sunt comune) avem totuși și amintiri diferite cu părinții.
Eu sunt o tipă extrovertita, veselă și deschisă. Fratele meu a fost mereu introvertit (s-a schimbat și s-a mai deschis în ultimii ani), pozitiv dar nu la fel de deschis ca mine.
Suntem două personalități foarte diferite, crescuți cu aceeași iubire de mamă. Totuși, unul a rămas predominant cu amintirile pozitive iar altul își aduce aminte mai mult de cele negative?
Am stat și mi-am privit copiii, după ce am stat de vorbă cu unchiul lor.
Maria este un copil introvertit, cu care am lucrat încă de la vârsta de 3 ani să o încurajez să își exprime emoțiile și stările. Lucrez continuu să îi insuflu dragostea de viață și bucuria de a trăi prezentul cu tot ce este. Maria tinde să rețină mai ușor lucrurile care o supără și nu îi convin sau nu ies cum își dorește ea. Este genul căruia dacă primește tot ce își dorește și doar un singur lucru nu e cum trebuie, ea fix pe acel lucru se concentrează.
Alexandru este un copil decshis și vesel, care nu își bate capul cu ce nu iese, ci vede mereu partea plină a paharului.
Ei, dar cum cu unul am reușit și cu unul nu?
Multă vreme am crezut că e vina mea. Că eu fac ce nu trebuie. Pentru că nu-i așa, e mai ușor să ne învinovățim.
Discuția cu fratele meu m-a ajutat foarte mult să conștientizez un lucru greu de acceptat: copiii noștri vin și cu o moștenire genetică, care NU ține de noi. O putem îmbunătăți, ajuta, sculpta dar NU schimba.
Acum un an și jumătate am văzut filmul ‘3 strangers’ de pe Netflix, un film documentar, despre o familie de tripleți, separați la naștere și puși într-un experiment în care nu știau că se află (filmul este din cazuri reale!!). Cei implicați urmăreau să afle cât din gena cu care ne naștem ne impactează viața și cât mediul în care trăim.
Foarte interesant de văzut și de tras propriile concluzii.
Din păcate, abia în 2065 se va afla rezultatele studiului (sunt sigilate și puse bine), dar deși nu sunt datele oficiale publicate, ce am constatat eu văzând filmul, și acum stând de vorbă cu fratele, este că este 50-50!
50 cu ce ne naștem și 50 cu ajutorul pe care copiii îl primesc, prin modul în care sunt crescuți.
🙂De ce mă ajută să conștientizez aceste lucruri?
Pe mine mă ajută să știu cum să îmi educ copiii, să îi privesc așa cum sunt (nu cum vreau eu să îi văd, pentru că toate putem pica în plasa iubirii enorme pentru ei) și să îmi dau seama ce am de lucrat la mine ca mamă dar și la modul în care le vorbesc lor.
Un țipăt într-o zi proastă, are un efect mai mare asupra Mariei decât asupra lui Alexandru, spre exemplu.
Nu înseamnă că pot țipa liniștită la Alexandru, dar înseamnă că am grijă de ‘cat de des se întâmplă’ și mai ales de cum vorbesc cu ei după.
Iar acesta e doar un exemplu.
Cu Maria vorbesc mult despre viață, prezent, cum facem față lucrurilor mai puțin pozitive, cum să nu pună la suflet altele. Este o muncă ce va dura ani, dar știu că merită.
Este normal și firesc să ne divinizăm copiii și să îi vedem cei mai cei, dar în procesul de educație nu ne ajută să îi vedem doar cu ochii iubirii.
A îți ‘vedea’ copilul înseamnă și a ști cum să îi vorbești și cum să îl ajuți atunci când are nevoie.
Ai voștri copii ce rețin?
Viața e o bucurie!
Ana Maria
