‘Mama, tu esti fericita ca ne ai pe noi?’, m-a intrebat Alexandru intr-una din serile trecute.
Fusese o zi lunga, intr-o saptamana incarcata emotional negativ pentru mine, cu multe lucruri pe care le-am simtit pierdute.
In ziua respectiva nu reusisem sa ma abtin si tipasem la el, intr-un moment nefericit. Se certase cu Maria si de nervi a lovit-o peste mana cu un caiet in incercarea de a il face sa zboare. Desi stiu ca nu voia sa o loveasca, am tipat la el in secunda 2 sa se opreasca. S-a uitat la mine furios si a aruncat alt caiet. Am deschis gura sa tip iar, in schimb am ales sa ma uit la ochii lui care dincolo de furie, cereau iubire si atentie. Am inchis gura fara sa spun nimic si am dechis larg bratele. S-a uitat consternat la mine, apoi a zambit si mi s-a pus in brate. I-am explicat bland ca de furie scapam altfel si ca daca se cearta cu Maria, tot cu ea trebuie sa vorbeasca sa se impace. Iar daca Maria a facut ceva gresit fata de el, ar fi bine sa vorbeasca cu ea si nu sa zboare caiete. La sfarsit nu am uitat sa ii spun cat imi pare de rau ca am tipat pentru ca si la mine venise Furia si i-am propus ca data viitoare sa o alungam impreuna.
Mi-a dat o imbratisare stransa, m-a pupat si a fugit la sora-sa.
Seara dupa poveste, m-a intrebat cu vocea lui serioasa: ‘Mama, tu esti fericita ca ne ai pe noi?’
Am simtit cum imi pica cerul si cum ma inund de rusine. Niciodata, pentru nici o secunda macar, nu as vrea ca copiii mei sa gandeasca acest lucru. Si totusi, a venit intrebarea.
Mi-au dat lacrimile si l-am imbratisat apoi i-am spus ca el si fratii lui sunt ce mi-am dorit mai mult de la viata si ca nimic nu ma face la fel de fericita ca ochisorii lui minunati. Le-am spus ca toti 3 sunt bucatica perfecta din mine si ca nu as fi completa fara ei.
L-am intrebat daca e ok pentru el ca sunt mama lui, si mi-a raspuns: ‘Esti ca un inger de mama, venita din cer pentru noi. Nu as vrea alta mama in afara de tine’.
Mi-a scris o mama:
‘Nu stiu ce sa mai fac cu al meu copil. Are 5 ani si imi ‘apasa toate butoanele’. Vreau sa gatesc si ii dau jocuri sa stea cuminte 10 minute. Inainte de asta, mai intai ma joc cu el cate 30 de minute. Dar cand efectiv am nevoie de timp pentru mine, fix atunci are nevoie de brate, de mers la baie, de aruncat cu lucruri prin casa, de …lista este lunga. Parca o face dinadins. Citesc, stiu de limite, le pun. Dar… nu merg mereu. Sau mai bine zis, nu am rabdare mereu sa fac totul ca la carte. Ce sa fac?’
Nu va mint. Este foarte greu, teribil de greu sa cresti si sa educi un copil. Cu unii e mai usor, cu altii e mai dificil. Conteaza enorm si personalitatea cu care se nasc si credeti-ma inainte sa am 3, nu spuneam asta.
Acum este suficient sa ma uit la cat de diferit reactioneaza copiii mei la aceleasi reguli si limite.
Dar ce privesc cel mai atent este unicitatea fiecaruia si iubirea pe care o au.
Copiii nu vin pe lume ‘sa ne incerce’, ci sa ne iubeasca asa cum nu o face nimeni altcineva in aceasta viata. Pentru ei suntem Universul lor intreg si singurele persoane pe care se bazeaza.
Copiii nu vin pe lume sa ‘ne incerce’! Vin pe lume sa ne iubeasca.
Sau asta simt eu din partea copiilor mei. Voi?
Multa grija si iubire!
