Am trăit într-un cartier din București pe o stradă mică cu o mână de copii. Toți vecinii se cunoșteau și toți copiii se jucau împreună.
Bineînțeles că ne și certam între noi, căci deh, eram copii. Ba ne-am și împins sau tras de păr când eram foarte mici. Nu a rămas nimeni cu sechele și după vârsta de 10 ani, certurile au fost mai rare, pesemne că ne-am maturizat.
În toate jocurile sau certurile noastre nu țin minte ca vreo mamă să intervină sau să ne interzică sa ne jucam împreună.
În ultimul an de grădiniță a Mariei a avut o colegă care tot anul i-a repetat că este urâtă și că nu are un păr frumos. Ba într-o zi (una singură) a și scuipat-o pe față.
Vă puteți imagina câte seri mi-a povestit Maria despre aceste lucruri care o dureau și care o afectau.
Primul gând la fiecare discuție cu ea era să îi spun să nu mai vorbească cu această fetiță. Cu toate astea niciodată nu i-am spus asta.
Ce am făcut a fost să o întreb ce își dorește ea și Maria mereu îmi spunea ‘vreau să mă joc cu ea și să îmi fie prietenă’. Atunci i-am explicat ce este prietenia și că oricât ne dorim un prieten nu îl putem lăsa să se poarte urât cu noi. Că atunci când fetița nu se poartă respectuos cu ea, să le spună educatoarelor și fetiței în cauză să îi spună că nu îi dă voie să se poarte urât cu ea.
Ceea ce a și făcut… Tot anul. Când avea zile bune cu ea când zile dificile.
Pentru comportamentul deplasat (jigniri și scuipat) am vorbit cu educatoarele și niciodată nu le-am spus să o țină departe de ea.
În primul rând pentru că vreau să învețe să își gestioneze singură conflictele.
În al doilea rând pentru că e normal să treacă și prin situații de acest gen (la nivel mic) pentru a învăța să le facă față acum, cu ajutorul meu și al celorlalți adulți implicați.
Copiii de la noi învață comportamentele, nu de la ce le spunem.
Zilele trecute am povestit cu o prietenă cum vecina ei i-a interzis băiețelului acesteia să se joace cu fetița ei pentru că la 5 ani, cei doi se certaseră pe o jucărie. Ce făcuse? Băiețelul îi smulsese din mână o păpușă iar mama o ține departe de băiat pentru că nu vrea ca acesta să fie un exemplu ‘rău’ pentru fetița ei.
Recunosc că am respirat adânc și m-am întrebat când se vor maturiza părinții și vor realiza cât rău le face propriilor copii?
‘Nu-mi las copilul să se joace cu copilul tău’ când e vorba de o copilărie, mi se pare o atitudine exagerată din partea părintelui.
Nu vorbim de cazuri de bully-ing de liceu sau copii de vârsta mare, când chiar și acolo mi-aș învața copiii cum să reacționeze și de ce nu este ok să accepte un comportament deplasat al cuiva, dar nu le-aș interzice.
Povestea mi-a adus aminte de alt caz din liceu, unde părinții îi interziceau unei colege să fie prietenă cu altă fată ‘rău famată’. Ce credeți? Acestea se vedeau pe ascuns și au făcut multe prostii împreună.
Nu vă dau sfaturi, ce vă rog este să fiți adulți când vă creșteți copiii!
Nu le spuneți copiilor cu cine să se joace.
Nu vă bârfiți mamele din comunitate. (Dacă copilul e de vină sigur e și mama, nu?)
Creșteți copii înțelepți și buni!
Viața e o bucurie!
Ana Maria
