Ei bine, un singur lucru este de neacceptat pentru mine, in calitate de mama. Suferinta ei. Nu suport sa o vad bolnava fizic sau suferinda in vreun alt mod. Inca nu am exprimentat suferinte emotionale serioase, bullying sau alte asemenea obstacole, dar am avut parte de cateva suferinte fizice mai degraba usoare pe care le-am surmontat realment greu. Eu. Ca ea s-a comportat mai mult decat onorabil.
Pana acum, nefrecventand inca in mod regulat colectivitati de copii, virozele in forma lor acuta au tinut-o o zi si o noapte, fara exagerare. Plus 2 zile, una inainte, prevestitoare si una de convalescenta. Dupa care, simptomele bolii se estompau vizibil si galopant si gata. Asadar nu am fost expusi unor chinuri serioase. Dar acea zi si acea noapte mai cu seama, pentru mine sunt iadul. Poate ca pare exagerat ce spun, cu atat mai mult cu cat ne-a ferit D-zeu de spitalizari, de exemplu, accidente sau treburi cu adevarat grave. Si tot ce se poate sa-mi atrag comentarii negative de la mame patite serios. Ce as mai face in situatii limita? m-ar putea intreba ele, pe buna dreptate. Probabil ca as primi puterea necesara de a actiona pe masura, eu am increderea ca m-as descurca, dar deocamdata ma multumesc sa fiu recunoscatoare ca nu am fost pusa la incercare.
Toate celelalte mai mici sau mai mari provocari ale vietii de mamica vin pe urmatoarele locuri.
Cum ar fi momentele in care eu nu ma simt bine, fizic sau psihic, in care nu pot sa daruiesc pentru ca mi-e gol rezervorul. M-am confruntat cu cateva astfel de situatii, din fericire numarabile pe degetele de la o mana. Intr-o astfel de zi, cand aveam tensiunea atat de mica, incat m-a tinut la orizontala mai multe ore la rand, spre uimirea mea, am primit intelegere din partea zanei, mai ceva ca din partea unui adult. A gravitat tot timpul in jurul meu, dar fara sa ma solicite in exces sau peste puterile mele de atunci. Aproape ca m-a ajutat sa depasesc mai repede situatia, cu empatia de care a dat dovada, micuta.
Apoi ar fi momentele de tantrum, care, desi sunt neplacute, nu doar pentru ea, dar si pentru adultii din jur, sunt acceptate ca atare, constienta fiind ca fac parte din dezvoltarea creierului copilului si ca trebuie abordate cu rabdare, blandete si tact. Prin urmare, de cele mai multe ori cand le tratam astfel, ele trec de la sine. Si in plus, zana invata ca este respectata si ca mama si tata o iubesc neconditionat.
Apoi, imi amintesc de inceputurile alaptarii, care numai usoare nu au fost. Dar noptile in care nu inchideam un ochi, doar-doar sa reusesc sa o alaptez exclusiv, determinarea mea si ajutoarele primite au dat impreuna roade si acum, la mai bine de 2 ani distanta, ne bucuram inca de ele.
In prezent, as spune ca nici finalul alaptarii nu este chiar lesne de facut, atunci cand iti doresti sa fie unul cat mai bland cu putinta, o imbinare de autointarcare si intarcare blanda. Cum nu sunt convinsa nici eu, dar nici ea, ca ne dorim un final acum, lasam deocamdata lucrurile sa decurga de la sine. Pe de alta parte, pentru ca eu imi doream sa pot sa plec de acasa, la nevoie, o zi intreaga, am incercat si am reusit ca zana sa adoarma cu un alt membru al familiei la amiaza. Am ezitat mult pana sa facem incercari in acest sens, dar odata ce am luat hotararea, am dat drumul planului, acela ca ea sa doarma la pranz cu bunica. Si ghici ce? A reusit sa doarma cu ea din a doua incercare.
Cam astea au fost greutatile intampinate pana acum. Sunt convinsa ca am pornit intr-o calatorie minunata, in care vom avea parte de obstacole in aceeasi masura in care vom avea parte si de inlesniri. Sunt constienta ca atata timp cat eu, ca mama si noi doi, ca parinti, vom fi bine din toate punctele de vedere, si ea va fi bine. Daca noi vom fi bine, o vom putea lua in binele nostru la greul ei. Care nu ni se va mai parea atat de greu, ci doar firesc.
Pe Alina o puteti citi pe MamaImperfecta.ro
