Plecarea mea, la 21 de ani. Să nu vă speriați, dar am fost brunetă multă vreme. 😬😬😬
Pentru că mulți dintre noi ne gândim să plecăm în această perioadă tulbure, am ales o nouă rubrică pentru blog ‘Viata în străinătate’, iar azi vă povestesc despre experiența mea la 21 de ani.
Eram încă în facultate și totuși voiam să mă și angajez. Acum 18 ani nu existau programe de ‘internship’ ci se căutau direct oameni pentru angajare cu experiență și nu aveai cum să o ai dacă tu încă erai pe băncile școlii.
Foarte mulți din jurul meu alegeau să plece din țară, așa că am căutat singură pe internet o agenție care să mă ajute în această direcție. Acest lucru nu l-am discutat cu părinții, știind că ei nu ar fi de acord, așa că singură m-am urcat în tren, am plecat la Brașov unde era agenția și am dat toate interviurile.
Nu mă intersa țara, ci voiam să lucrez în hotel (o făcusem pentru câteva luni și în București) și voiam relații cu clienții. Întotdeauna mi-au plăcut oamenii și am vrut să lucrez în orice are legătură cu ei.
În nici o lună de la primul interviu, aveam contractul semnat, pașaportul făcut, bagajele complete.
Când le-am spus mamei și tatălui au încercat cu cerul și cu pământul să mă înduplece să nu plec. Și într-o țară atât de îndepărtată, căci pe atunci pentru a ajunge în Doha, nu era cursă directă.
Cu toate astea am plecat la final de octombrie în 2014.
Prima poză la prima plimbare prin Doha
Primele 24 de ore le-am dormit, din cauza drumului lung (făcusem peste 18 ore pe drum și o escală la Frankfurt), abia ușor am cunoscut unde aveam să trăiesc doi ani din viața mea.
Cei de la locul de muncă s-au ocupat de cazare, un cartier de blocuri pentru toți angajații din hotel, cu piscină, teren de sport, sala de calculatoare, sală pentru spălătorie). Practic, aveai tot ce era nevoie pus la dispoziție. Eu stăteam într-un apartament cu 3 dormitoare, sufragerie și bucătărie la comun cu alte colege de serviciu. Apartamentele erau mari și frumoase, luminoase și cu tot ce era necesar.
Primele săptămâni au fost de acomodare și îmi plăcea la nebunie ceea ce făceam dar și locuitul în această țară.
Am ajuns în perioada Ramadanului și a postului. Greu mi-a fost să mă obișnuiesc cu strigătul pentru rugăciune care începea la 5 dimineață și care mă trezea și din cel mai profund somn.
Primul Crăciun a fost dureros și magic în același timp, iar la primul revelion am ales să lucrez, al doilea a fost și mai bine.
Cel mai verde loc era la Zoo
Îmi plăcea să îmi iau des Duminica liber și îmi făcusem o prietenă nemțoaică cu care ieșeam să luăm micul dejun pe faleză, obicei pe care l-am ținut mult timp.
Nemțoaica mea frumoasă, Silvana
Comunitatea de români din hotel era mare, aproape 60, mulți dintre ei întorși în țară și ei. Românii noștri plecați din țară sunt la fel peste tot: unii de treabă și minunați, alții gălăgioși și răi.
Am lucrat cu peste 60 de nații și am avut ocazia să ne cunoșteam și să ne povestim mai multe, fiecare despre țara sa.
Cel mai greu mi-a fost pe partea culinară, la 21 de ani nu găteam foarte mult și mâncarea arăbească mi se părea grasă și fără gust. Mâncam la diferite restaurante cu specific international, deși tare îmi era dor de bucătăria noastră.
În echipa mea, m-am împrietenit cu o mămică qatareza divorțată, care era o excepție, pentru că foarte rar acceptau familiile ca femeile să divorțeze, mai ales cele care aveau un copil. Ieșind cu ea, mi-a arătat și povestit multe despre Orientul mijlociu și cât de grea poate fi viața pentru femei dacă nu aveau sprijinul familiei.
Când eram liberă vizitam des grădina zoologică (cel mai verde loc din Doha, găsit de mine) sau mergeam în safari pe dunele de nisip (cea mai grozavă experiență dintr-o țară în deșert).
Plajă se putea face doar pe plajele private alte hotelurilor sau în resorturi pentru turiști, în rest faleza era foarte frumos amenajată și foarte lungă, plină de turiști și qatarezi care se plimbau în perioada când nu era foarte cald. Verile de la 9 dimineața până la 6 seara, nu puteai sta afara de căldură.
Dunele de nisip trebuie văzute măcar o dată în viață
Un lucru care mi-a plăcut foarte mult era cum statul avea mare grijă de cetățenii săi, în sensul că toți erau mai bine plătiți decât orice altă naționalitate pe aceeași poziție și lucrau și mai puțin datorită orelor de rugăciune sau post. Cred că acest lucru ar trebui implementat în fiecare țară.
Cu sistemul medical am avut de-a face de două ori. O dată la intrarea în țară, unde analizele trebuiau făcute pentru viză la spitalul de stat, cel mai oribil spital văzut vreodată în viața mea! Dacă ne plângem noi de spitale care cad pe noi, vă spun că cel de stat, văzut acum 18 ani era de departe cel mai mizerabil.
Pentru restul, aveam la dispoziție spitale private, unde am și fost internată pentru două nopți când am făcut un șoc toxic de la absorbante interne. Atunci am realizat că medici prost pregătiți sunt și în afară, atunci când am fost diagnosticată greșit de primul medic care m-a văzut.
Nu știu cum era sistemul de învățământ, pentru că nu aveam pe nimeni cunoscut cu copii, însă știu că și acolo exista de stat și privat și că oamenii cu bani își duceau copiii la privat.
Infrastructura era fără cusur. Străzile, autostrăzile, erau un vis.
Cu micuța Samantha
În Doha am avut și primul meu accident de mașină, eu fiind în dreapta, mașină făcută evantai, doar eu și șoferul fiind întregi. În nici 5 minute au ajuns la noi ambulanța și poliția. Avusesem o problemă mecanică când pur și simplu, fără motiv, a pierdut controlul mașinii.
Hotelul unde am lucrat era de 5 stele, Ritz Carton și era extrem de frumos. Mi-am adorat locul de muncă și ceea ce făceam. Am avut colegi din aproape toate colturile lumii, inclusiv un japonez amuzant (pe nume Sanri) în departamentul meu.
Mi-a plăcut la nebunie să lucrez aici și să am această experiență și tot aici am aflat devreme, că nu contează cât de bun ești, pentru că nimeni nu este de neînlocuit. De la una dintre șefele mele, o italiancă frumoasă, am aflat că nu merită să îți sacrifici viața pentru carieră, pentru că tot ce contează sunt experiențele și familia. Sara, mă alinta ‘filo d’erba’ și ea m-a sfătuit să stau într-un loc doar atât cât mă face să zâmbesc. Cel mai bun sfat, primit la 22 de ani și pe care l-am urmat toată viața.
Am stat aici 18 luni fără să revin deloc în țară. În prima vacanță însă am realizat că eu am stat ca într-un glob de cristal și m-am simțit de parcă timpul a stat în loc. Mamei îi apăruseră primele fire albe, cea mai bună prietenă din facultate se mărita, fratele mai mic lăsat acasă acum mă depășea ca înălțime. După două luni de vacanță cu greu m-am întors. Timp de 3 luni cât am mai stat în Doha, nu mi-am mai găsit locul și nimic din ce făceam nu îmi mai plăcea. Ușor am intrat într-o stare de depresie și după orele de muncă, plângeam mult. În octombrie când mi-a expirat contactul, nu l-am prelungit și m-am întors acasă.
Dar primul an acasă mi-a fost la fel de greu, căci nici aici nu îmi găseam locul. În timp, alături de cei dragi și găsind un loc de muncă cu oameni faini, m-am reindragostit de țara mea.
Oricât de frumoasă este o altă țară, eu am văzut și cât de greu este la o vârstă la care să știu ce vreau pentru tot restul vieții.
O să îmi încurajez copiii să plece ca schimb de experiență la vârste mici, tocmai pentru a nu crede că umblă câinii cu covrigi în coadă și că lucruri frumoase și mai puțin frumoase sunt peste tot.
Sunt recunoscătoare pentru ce am trăit pentru că a fost tare frumos, dar toată viața
mea a fost o aventură și oameni speciali întâlniți pe drum și acolo și aici.
Dacă v-a plăcut, vă aștept și poveștile voastre pe [email protected], cu cât mai multe detalii pentru o relatare cât mai completă, pentru cei care au de gând să aleagă o țară sau alta.
Viața e o bucurie!
Ana Maria
