‘Nu am timp de joacă. Lucrez prea mult.’
‘Dar are tot ce își dorește: haine, jucării, vacanțe. Ai idee câți copii nu au nici măcar un sfert din câte are al meu? Ce să vrea mai mult?’
‘De ce îl duc la grădiniță/școală? Să îl educe. Nu de aia sunt plătiți profesorii?’
‘Nu e vina mea că a greșit copilul. Eu i-am oferit ce a fost mai bun!’
Dacă ar exista școli pentru părinți care să ne învețe să fim părinți sau măcar niște cursuri despre ce înseamnă să fii cu adevărat părinte și cât efort/răbdare/iubire necesită un copil din partea noastră.
Avem impresia greșită, că dacă le-am dat cele mai bune haine sau școli, ne-am făcut datoria față de ei și le-am asigurat un început de viață bun.
Am scris zilele trecute un articol despre cum ‘Nu tânărul de 20 ani a lovit cuplul din stația de autobuz, ci părinții lui!’
Sunt uimită de cum unii au înțeles greșit mesajul acestui articol și mi-au trimis mesaje ‘că nici un părinte nu este responsabil de ce fac copiii săi’.
Dacă nu ne dăm seama că noi suntem ‘de vină’ și de când ajunge acesta pe o poziție înaltă dar și de când ajunge un infractor, atunci nu avem cum schimba ceva la modul în care ne creștem copiii.
Educația ‘libertatii fără limite naște monștrii’, am auzit la radio pe cineva spunând. M-au trecut fiorii și am închis repede, refuzând să cred asta.
Apoi m-am tot gândit la ce vrea să spună, dincolo de duritatea afirmației.
În completare am citit un articol în DCNews.ro în care un rezident neurochirurg face niște declarații ‘usturătoare’ pentru părinți:
‘Nu toți copiii trebuie să fie de 10, dar toți trebuie să fie iubiți!
Nu sunt profesor. N-am nicio idee despre ce vorbesc profesorii în cancelarie însă un lucru clar e că profesoara de geografie nu vorbește niciodată cu profesoara de desen despre ‘Cum am putea să facem o oră comună în care copilașii să înțeleagă că materiile noastre sunt la fel de importante?’. La fel, nici părinții nu se întreabă vreodată ‘Mă, dar oare copilul asta cu 10 la geografie și 10 la desen, poate să îmi spună pe o hartă unde a avut loc Renașterea?’
Cum poți cere unui copil să fie de 10 la toate materiile, atâta timp cât nu găsim o cale să le legăm unele de altele?
Hai să ne imaginăm altceva: ce ar fi dacă am premia oamenii și nu notele?’
O să vă pună pe gânduri. Sau așa sper!
Nu aveți timp de copil? Căutați până găsiți și nu e prea târziu.
Copiii nu au nevoie de munți de jucării, ci de un partener de joacă.
Copiii nu au nevoie de biblioteci de cărți, ci de cineva care să le citească cu ei.
Copiii nu au nevoie de vacanțe nesfârșite, ci de cineva cu care să se bucure.
Pentru a fi un om bun, copilul are nevoie de cineva care să îl ghideze prin viață. Ghideze! Nu conducă!
Nu toți părinții sunt pregătiți să își asume responsabilitatea educării unui copil….. Dar putem să încercăm să facem lucrurile bune pentru el, nu pentru lauda personală.
Viața e o bucurie!
Ana Maria
