Ieri mi-am început dimineața la cafea cu Achim jucând șah. Nu vă imaginați că joacă, dar mută piesele cum face Alexandru (care este din ce în ce mai bun) și Maria.
Mie mi se par incredibili acești copii, pentru că ai mei părinți nu știu să joace șah și la noi în casă în copilărie se juca foarte mult remi. Făceam campionate, nu glumă și era supărare mare pe cel care pierdea.
Nu mi-am dat seama decât când am devenit mamă, că tata mă lasă să câștig de multe ori când eram mică (am început să joc cu el la 6 ani) și că mă bătea mai des când aveam 14 ani. Să învăț să nu mă dar și să știu să pierd. Important e să crești încrederea de sine a copilului și uite că el a făcut-o indistinctiv cu mine. Nu, nu sunt competitivă și nici perfecționistă și tare bine e. Singura ‘competitie’ mereu a fost cu Ana cea de anul trceut. Și cred că și cea mai sănătoasă.
Uite cum am deviat de la subiect.
E și cum beam eu cafeaua liniștită, fără nici un plan pentru azi, soțul mi-a spus că și-a făcut lista pentru cumpărături și că pleacă câteva ore.
Cum copiii mari începuseră să se bată pe diverse lucruri și cum afară a plouat până spre după amiază, i-am organizat să mă ajute să facem în sfârșit curățenia de sub scară, unde este locul lor joacă.
Fac asta cu ei de două ori pe an, pentru că mai multe jucării decât încape în câteva cutii, nu le permit să aibă. Iar acum nu mai aveau loc să se joace de câte erau aruncate pe acolo.
Uite așa, am făcut 3 cutii (când erau mici erau 4, una și pentru bunici), una cu ce păstrăm, una cu ce aruncăm și una cu ce dăm altor copii.
Toată nebunia a durat 2 ore, timp în care toți 3 au muncit cot la cot cu mine.
Așa am păstrat 4 cutii pentru noi: una cu lego (este plină ochi), una cu animale și piese de construit, una cu mașini și una cu cărțile cu care se joacă sub scară.
Cărțile depășesc orice în casa asta, avem biblioteci pline ochi în toate camerele. Într-o zi trebuie sortate și acelea deși mă gândesc să iau în sufragerie mobilă nouă cu o bibliotecă cât tot peretele. Vedem cum ne ies pasențele să remobilam casa peste doi ani. Aștept să crească Achim să fie suficient de mare cât să nu mai facă totul praf.
La prânz l-am culcat pe Achim și am continuat curățenia în camera Mariei, care este o mare strângătoare de de toate….
🌿🌿🌿Ați văzut cât s-au scumpit uleiul, făina, laptele, untul?
Doar ziceam, că poate sunt singura care observă că totul este din ce în ce mai scump și mă tot întreb cum va fi această iarnă, dincolo de pozele cu oameni care pleacă prin vacanțe de parcă trăim cea mai frumoasă perioadă a vieții și nimic nu ne cutremură siguranța (psihică, fizică, emoțională…).
Ori poate doar eu văd cum se clatină tot ce trăim…
M-am organizat cu soțul să facem cumpărături pentru toată luna cu ce avem nevoie pentru casă și să punem (din nou) la cale un meniu diversificat dar mai specific, să aruncăm mai puțină mâncare și să fim mai stricți cu anumite capricii.
A venit toamna și sunt șocată de cum cresc lucrurile la … păi cam tot.
De la alimente, la carburant, la energie și apă.
Cu aceeași bani de acum câteva luni, fac pe jumătate cumpărăturile și cred că este doar începutul dacă este să ne luăm după ăia pe care îi blamează lumea că mint dar după ce sa vezi, e fix realitatea.
Poate vă uitați un pic la ce nu arată la TV. Acest domn a spus multe lucruri considerate nebunești și în anii de C*vid. Și uite cum una după alta au picat. Îl știți pe domnul?
Eu mă întreb cum țări ca Germania, Franța, Marea Britanie se organizează și își anunță populația că vor fi porbleme iar la noi influenceri de seamă scriu de cât se bine ne merge și cum România e pe plus. Plus la ce?
70 mii de oameni au protestat împotriva inflației
Nu, să nu ne panicam. Că românii se bat cu orice alta țară la bogății. Noi ne permitem. Avem de toate. Stăm liniștiți!
Stăm în casă, cuminței și așteptăm iarna cu colinde și porc pe masa.
Gânduri de toamnă. Atât. În rest, voi bine?
Viața e o bucurie! (Mai vedem și prin Decembrie cum va fi)
Dacă mă întrebi ce am făcut în perioada adolescenței, 14-18 ani, tot ce pot să fac este să îți înșir bibliotecile de cărți citite. Am devorat Oscar Wilde, Thomas Hardy, Caragiale și ale lui piese de teatru, plus mulți alții care mi-au conturat personalitatea și mi-au marcat viața pe vecie. Într-un mod tare frumos.
Citeam nopțile, indiferent că eram acasă sau la bunici la țară și dormeam cea mai mare parte din zi. Dimineața mea era mereu amiaza, când de multe ori, la țară, lumea se ducea la odihnă după ce se treziseră odată cu găinile.
Dar eu abia atunci mă duceam la somn, când striga primul cucurigu, cocoșul nostru.
Am avut noroc de părinți și bunici care nu doar că m-au lăsat în pace dar m-au și încurajat.
Mamaia mea nu a mers la școală niciodată, dar știa cele mai frumoase povești și îți calcula fără calculator ecuații complicate. Așa că mă adora că citesc și mă ruga din când în când să îi povestesc din cărțile mele.
Tata și mama citeau și la unison cu mine, așa că făceam întrecere de cine citește mai mult.
Doar vara ar fi vrut tata să mai ies din casă, așa că mă mai ruga câteodată ‘Iesi fată, să te vadă soarele și pe tine un pic’.
Toți banii adunați mergeau la toate anticariatele de la Universitate, pe care le știam și le vizitam des. Doar atunci mai ieșeam să văd și parcul.
Prietene aveam puține și era suficient să ne vedem din când în când.
Maria mea mă întreabă când îi voi lua telefon. Au deja foarte multe colege și prietene și e logic să vrea și ea.
I-am explicat că pentru a îl folosi corect trebuie în primul rând să știe să scrie și să citească foarte bine (suntem foarte aproape de asta) dar și să citească cele 20 cărți pe care i le voi da. (Adică mai întâi îi fac educație emoțională și după îl va primi). Nu mai spun că o parte din cost trebuie să îl suporte ea.
Acum, dacă ea va semăna cu maică-sa la citit, am îmbulinat-o pentru că un an ar trebuie să îi ajungă, iar aici nu se potrivește cu dorința mea de a îi lua telefon după 12 ani.
Mă bazez pe înclinația ei spre desen și pictură mai mult decât spre puțina ei tragere de inimă de a citi. Deși poate se schimbă.
Ieri m-a sunat o prietenă disperată că nu știe ce să facă cu fiul de 8 ani! să îl scoată din casă. Că toată ziua este pe telefon sau tabletă și nu iese niciodată. Ba se joacă tot felul de jocuri, ba se uită pe rețelele de socializare.
Am oftat lung. Este greu, dar nu imposibil. Mereu am spus că în educația copiilor este mai greu să repari un comportament, decât să îl previi sau să îl formezi.
De obicei părinții își lasă copiii pe ecrane când aceștia au treabă, indiferent că acel ecran este tabletă, telefon sau televizor.
‘Stai să fac o ciorbă și mă duc la el’.
‘Stai să bag la spălat și imediat pictez cu el’.
‘Stai să adun hainele’.
Și ‘stai să …’ se prelungește. Nu e o acuză, e doar ce facem TOATE. Și eu… și tu!
Doar că trebuie avut grijă să nu cădem în ‘liniștea’ de a face lucruri în defavoarea pe termen lung a copiilor.
Copiilor mei mereu le-am propus jocuri și ieșit afară și mi-am spus că voi ști că este o problemă atunci când vor prefera un ecran înaintea acestor lucruri.
Până acum toți sar la joacă cu mine sau tati sau afară în natură. Mă gândesc că stăm bine.
Suntem o familie cu două televizoare (sufragerie și dormitorul nostru) în casă, deși cum 9 ani nu aveam nici unul și nici nu ne doream.
Ne place să ne cuibărim la un film cu toții sau să discutăm un documentar. Există program, limite și zile fără ecrane.
Cât privește ce să faci când copilul preferă doar ecranele, este simplu: să i le iei. Tu ești adultul, tu decizi. Tu ești responsabil. Cel mai probabil copilul va urla, dar îți va mulțumi mai târziu.
Petrece timp cu el făcând lucruri interesante pentru el și chiar program de jucat jocuri împreună, de câte ori stabiliți voi pe săptămână.
Dar, nu le mai lăsați la discreția lui.
Pentru dezvoltarea emoțională, psihică și fizică un copil are nevoie de mai mult decât de timp petrecut într-un ecran. Cărțile, natura, socializarea, plictiseala ajută la o bună dezvoltare pentru echilibrul unui copil.
Fără ele, închis într-un ecran, copiii pică ușor pradă bullyingului, depresiei și singurătății.
Un bun exemplu suntem noi. Mai luați o carte și citiți lângă copilul vostru. Lăsați telefonul pe silentios în weekenduri departe de voi. Petreceți timpul în natură și faceți un sport. Toate astea îi vor fi exemple despre cum se trăiește viața reală și nu pe cea din lumea fantasticului.
Aveți copii mai mari? Cum stau cu timpul pe ecrane?
Când am auzit prima oară de cuvântul ‘tantrum’ mi s-a ridicat părul în cap, având în minte doar imagini cu mulțimi de Domnul Goe care urlă neîncetat.
Adică, acum pe bune, cui creier suportă țipete la decibeli de îți vine să o iei la sănătoasă?
Ba mai și râdeam la articolele care spuneau să îți iei copilul în brațe, când de fapt ție îți ardea palma să o atingi de fundul lui… (Nu o facem dar nu înseamnă că nu îți vine 😉, știi ce zic?)
Da, sigur, teoria o știm cu toții, practica ne omoară.
Și eu ca și voi, sunt om. Unul care scrie public, dar tot om. Nu am puteri supranaturale și nici ștrumfi care dansează prin cap, atunci când își aud copiii țipând.
Ba am și sfeclit-o de multe ori față de ei, de am plâns cu orele după. Că na, vine doamna Vinovăție și te arată cu degetul de îți vine să îți sapi o groapă cum face Tom (din desene) când este alergat de dulău.
Totuși, am învățat ceva din toate cărțile citite, deși cele mai bune lecții le-am luat de la copiii mei: este suficient să îi privim, să încercăm să îi educăm corect, cu bun simț, valori și principii.
🌿Videoul cu mine și copiii e de acum 2 luni
Am văzut zilele trecute un video cu o doamnă care dă lecții părinților despre cum să își educe copiii (nu mă comparați că eu nu învăț pe nimeni nimic, doar îmi expun experiențele bune, rele, alea sunt și fiecare își ia dacă are nevoie, din ele). Bun, această doamnă explica cuiva că ea nu crede în Bine și Rău, că ele sunt relative.
La nivel de teorie și filozofie, sigur că putem să îi dăm dreptate. Dar măi mămică mă, dacă am ajuns să trăim într-o lume în care nu există bine și rău, pentru că sunt relative, unde mai sunt principiile, după ce ne ghidăm viața, ce Doamne iartă-ma ne mai învățăm copiii?
🌿Trecând peste această paranteză, aflați că eu îmi învăț copiii și ce este binele și ce este răul (filozofez cu ei când vor avea mintea destul de matură pentru așa ceva), îi învăț cum să fie buni într-o lume din ce în ce mai agresivă, cum să pună limite sănătoase în toate relațiile pe care le au, cum să își trăiască viața după principii și valori și că ei singuri sunt cei care și le trasează, dar pentru asta au de învățat punctul 1 (binele și răul și să aleagă de ce parte vor să fie).
👉De ce țipă copiii și fac tantrumuri?
🌳Pentru că au nevoi nesatisfăcute.
Dar! Atenție mare la nevoi! Aici facem diferența dintre copiii Dl Goe și copiii educați.
Tantrumul din afară se vede la fel: copilul plânge, țipă, poate se și învârte pe jos și dă din picioare și mâini (ai mei nu au făcut așa dar există) sau mușcă și lovește (pe mine Achim când e nervos mă lovește cu mâna peste picior sau mă mușcă de unde apucă, revin și ce fac când el reacționează așa!).
🌳Diferența de mai sus stă în MOTIVUL pentru care copilul are un tantrum: nevoia nesatisfăcută.
Iar aici am observat nevoi bune și mai puțin bune. Habar nu am dacă există așa ceva, sunt pur observațiile mele.
📍Nevoia bună pentru mine este cea în care copilul: vrea atenția părintelui și nu știe cum să o ceară (atenția la vârstă mică, nu la 10 ani!), îi e foame, îl doare ceva, vrea în brațe, vrea iubire, vrea joacă cu părintele, cereri absurde (ex: vreau să vars apa din pahar iar și iar, aici vine din curiozitatea copilului de a vedea cum cade apă și se poate face într-un mod controlat în cadă sau în curte).
📍Nevoile mai puțin bune sunt capriciile: telefon, jucării noi, cereri absurde (ex: ‘vreau să beau apă de la WC’ sau care țin de siguranța lui!).
Modul în care reacționăm noi, îi ajută să depășească un tantrum mai ușor sau mai greu, să îl repete pe același subiect sau nu.
🌿🌿🌿În funcție de MOTIVUL tantrumului, reacționăm și noi.
Dacă vrea în brațe, îl luăm și îl ținem cât dorește la pieptul nostru.
Dacă vrea o jucărie nouă deși ați stabilit că nu va lua una, NU cedați doar pentru că se tăvălește pe jos ‘si îl vede lumea’, ci îi explicați la înălțimea lui, pe un ton frumos că este dreptul lui să plângă dar că NU va primi ceea ce își dorește în acea secundă doar pentru că plânge.
Dacă vrea să bea apa din WC sau alte lucruri periculoase pentru el, NU îl lăsăm, nu?
Dacă vă lovește sau mușcă, nu îi dați voie să o facă. Îi prindeți mânuțele și îi repetați, oricât ar țipa, că nu are voie să facă asta pentru că vă doare.
✋Ce să evitați să faceți:
👉Să țipați la el. Nu ajută. E drept că ne descărcăm noi, dar nu îi ajută pe copii, eventual îi sperie și atunci tac, dar nu fără efecte pe termen lung. Că se întâmplă? Sigur. Ca excepție! Ca momente proaste pe care le avem cu toții. Dar nu rutină. Și credeți-mă că știu cât de greu.
👉Să îi pedepsiți. Nu pentru că țipă să se descarce sau pentru că au o zi grea. In funcție însă de situație, mai bine le povestiți de consecințe. Unii spun că e același lucru. Eu spun că nu există acțiune fără consecință în viață și că asta ar trebui să învețe de acasă. Depinde cum le-o spuneți și să fie pe subiect.
👉Sub nici o formă NU îi loviți. Mai bine loviți voi o pernă, un perete sau orice altceva, dar nu copilul!
E greu să deschizi brațele după un șir lung de tantrumuri, după un șir lung de zile (dacă sunt și mai mult de unul, e clar!) dar MERITĂ!
Câteodată îi iau în brațe deși fierb de nervi, dar încerc să mă concentrez pe ei.
Ideal ar fi să ne liniștim noi în primul rând și abia să ne ocupăm de copii. Realitatea e că o facem puțini dintre noi și chiar și cei care reușesc să fie conștienți de momentul tantrumului, nici aceia nu o fac tot timpul.
Ce vă pot spune din proprie experiență (și am ceva) este că fiecare dintre noi are propriul mod de a își liniști nervii. Încercați-le rând pe rând și vedeți ce vi se potrivește. Dacă atunci când primii doi copii erau mici mă ajutau lucrurile banale (respirat adânc, ținut mâinile în apă rece), odată cu al treilea și nervii mei s-au tocit. Uite așa m-am apucat de exerciții mentale în toată regula. Pentru că ei, copiii mei, merită asta!
Și eu! Și eu merit să mă iubesc ca mamă și să fiu vizitată rar de Dna Vinovăție.
Sper doar să vă ajute și să vă încurajeze ce vă scriu aici, să faceți ce ține de voi dar să fiți blânzi și cu momentele în care vă scapă tonul mai sus. Vorbiți cu ei și explicați-le că și voi greșiți și veți vedea ce înseamnă iubirea necondiționată și iertarea într-o secundă.
Ați trecut prin asta? Ce fel de tantrumuri au copiii voștri? Cum le faceți față?
‘Sunt Veronica și îți scriu pentru că multe femei cred că pot învăța din povestea mea de viață.
Am plecat acum 8 ani în America cu părinții mei. Acum 7 ani i-am pierdut pe amândoi din păcate și la 24 de ani m-am trezit fără familie dar în țara tuturor posibilităților. Am avut ceva bani lăsați de părinți, eu aveam un serviciu bun și stabil, practic trăiam visul american.
Am întâlnit un băiat (american) prin niște prieteni și uite așa a început povestea noastră de iubire. Era un băiat tare bun, mă iubea și aveam o relație frumoasă sau așa credeam la început.
După un an am rămas însărcinată. Credeam că relația noastră era suficient de puternică încât să ne clădim un viitor împreună.
La început nu a știu cum să reacționeze, apoi a mers cu mine la primul control și se gândea dacă să păstrăm sau nu copilul. Când am mers însă să le dăm vestea părinților lui, aceștia m-au dat afară din casă, m-au jignit în toate felurile și lui i-au spus că nu îl mai primesc dacă nu se desparte de mine. Am trăit luni de coșmar când părinții lui mă sunau și mă amenințau să renunț la copil că altfel voi avea de-a face cu ei.
Aveam deja 3 luni de sarcină și în puține state se mai făcea avort peste acest termen. Eu nu voiam, dar Mark începuse presat de părinții lui să se poarte urât cu mine, până când a ajuns să mă amenințe că mă omoară dacă nu fac avort. Îmi făcuse programare la un medic la 20 de săptămâni ‘sa scăpăm de fetus, că oricum nu e copil acum’, mi-a spus.
Dar el nu știa ce simt eu și cum îmi simt copilul.
Atunci i-am spus că pot face avort în România să merg la bunici (nu știa legea de la noi și sincer cred că nici l-a interesat. Voia doar să scape de noi. Bunici nu mai aveam, doar o mătușă din partea mamei de care el nu știa).
La 5 luni de sarcină am ajuns în țară, după un stres îngrozitor. Vândusem tot, fără să știe că nu mă mai întorc și cu ajutorul mătușii care mi-a oferit tot sprijinul, am ales să o iau de la capăt la noi în țară.
Într-o noapte am chemat-o pe Maya (mătușa mea) pentru că aveam dureri groanzice. Am ajuns de urgență la spital și mi s-a spus că din cauza unor complicații trebuie să nasc. Nu știau dacă puteau salva și copilul dar viața mea era în pericol. Aveam aproape 6 luni (25 de săptămâni).
Nu am conștientizat nimic din ce se întâmpla. Eram prea buimacă și în dureri și nu eram capabilă să iau decizii, tot ce îmi doream era ca acel copil să trăiască.
Andrew a venit pe lume la 6 dimineața, avea 900 grame.
‘Gras pentru vârsta lui’, mi-au spus asistentele.
A fost dus la terapie intensivă cu multiple probleme, dar ‘puternic, poate are zile de la Dumnezeu’, mi-a spus neonatoloaga a doua zi.
Când îl vizitam la terapie intensivă mi se făcea pielea de găină. Nu știu dacă ați văzut vreodată un copil de 900 grame. Ochișorii îi sunt închiși, respiră doar cu ajutorul aparatelor, se hrănește doar prin tub și este mai mic decât o păpușă.
Dar trăia! Avea inimă, plămâni și era un mic omușor.
După 5 luni de zile de spitalizare, am reușit să ies pe ușa spitalului cu el în brațe.
În alea 5 luni am avut multe momente de depresie, de disperare, de singurătate. Dar când îl priveam știam că pot orice pentru El. Nu a fost ușor dar când îl strângeam în brațe și mă privea, toată lucrurile grele nu mai păreau așa. Un copil este o minune. Al meu este sigur una!
Andrew e la grădiniță acum. Îmi bucură viața și este tot ce am pe lume mai frumos. Pe Maya am pierdut-o în pandemie. Suntem doar noi doi, dar datorită lui am voința de a lupta cu orice vine greu în această viață.
De ce ți-am scris asta? Pentru toți cei care spun că un copil la 20-25 de săptămâni poate fi avortat, îi rog să meargă în maternități să vadă cât sunt de luptători și cum reușesc să fie bine. NU sunt doar un sac de celule. Nu sunt doar un fetus. NU sunt doar o ființă fără suflet.’
Povestea Veronicăi mi-a adus aminte de bebelușul de 800 grame vecin cu incubatorul lui Alexandru de la Regina Maria, unde am născut. Țin minte că atunci când îl vizitam pe Alexandru mereu trăgeam cu ochiul la acest bebeluș. Mi se părea incredibil de mic. Pur și simplu nu îmi venea să cred că rezistă. Tot timpul am întrebat medicul despre el, chiar și după ce Alexandru a fost externat. Puteți să credeți că este bine, sănătos și după 4 luni de spital a plecat acasă cu părinții lui?
Copiii sunt minuni! Incredibile!
🌿Ați văzut cum arată un bebeluș mic?
De trei luni curg poveștile voastre, unele cu final fericit, altele cu remușcări și răni adânci, iar altele fără regrete.
Le-am strâns pe toate și cu acordul vostru, le voi publica în seria ‘Avortul este o traumă’, așa cum vi le doriți, unele sub anonimat, altele cu numele vostru și datele voastre. Cine dorește să își împărtășească povestea cu alte mame, le aștept să îmi scrie pe [email protected]
Poveștile voastre pot inspira alte mame, pot vindeca suflete, pot fi pură terapie.
Mi-aș dori este să le citim, fără judecată și să ajutăm mama, indiferent de decizia ei, să se vindece.
Viața e cum e. (Pentru această serie voi scoate mottoul obișnuit al blogului).
Toate aceste 3 accidente au avut loc săptămâna trecută!
Toate 3 au avut loc din vina exclusivă a șoferului!
Habar nu am dacă bebelușul supraviețuia în accidentul cu tirul, dar sigur avea o șansă în plus dacă ar fi fost în scaun auto în poziție RF.
Cu siguranță copiii din celelalte două accidente ar fi avut o șansă în plus în scaune conform vârstei și înălțimii lor sau în centurile de la mașină (pentru cei de vârsta potrivită).
Cu siguranță femeile ar fi avut și ele o șansă în plus dacă erau în centuri asigurate.
Și cu siguranță ar fi trăit toți, dacă ar fi respectat regulile de circulație.
A început să îmi fie frică să conduc! Nu de cum o fac eu, ci frică de participanții la trafic cu care mă întâlnesc.
Eram la Câmpulung la tata când soțul mi-a trimis pe rând știrile cu accidentele auto. Când am ieșit cu copiii prin oraș mi-a venit să le mai pun un rând de centuri. Să vă mai spun că deși eram pe drum prioritar acolo unde mă intersectam cu un drum secundar, deși aveam prioritate tot am încetinit și m-am asigurat că nu vine cineva cu viteză?
Pană să devin mamă aveam un serviciu ce însemna multă muncă de teren prin țară. De multe ori m-am grăbit și am apăsat pedala de accelerație poate prea mult, dar după ce am devenit mamă am devenit mult mai conștientă de faptul că NU doar viața mea este în pericol, ci și a familiei mele.
Cum m-aș trezi în vreun spital să mi se spună că din vina mea copiii sau soțul nu mai sunt? Nu îmi pot imagina așa ceva.
România este campioană la numărul de accidente pe an și la numărul de victime, mai ales în rândul copiilor.
Doar anul trecut au murit 140 de copii dintr-un total de 3000 de copii implicați într-un accident auto.
De ce vă grăbiți spre moarte?
Nu e mai frumoasă viața alături de cei dragi?
Aveți grijă de voi, de copiii voștri și de ceilalți participanți la trafic!
Scaunul auto este obligatoriu confirm legii, până la 12 ani sau 135 cm înălțime. Centura este obligatorie și la pasagerii din față și la cei din spate. Sigur că sunt accidente unde și cu acestea, oamenii nu au supraviețuit, dat uitându-ne pe statisticile altor țări care au 0 victime în rândul copiilor așa cum sunt cei din Suedia, datorită scaunului auto, atunci îți dai seama că îți crești șansele de a supraviețui. De ce nu faci asta pentru copilul tău?
👉Suntem țara în care copiii sunt ținuți în brațe chiar și pe scaunul din față, unde copiii se joacă liber pe bancheta din spate, unde sunt scaune auto netestate ce sunt puse pe piață deși sunt periculoase, unde oamenii nu se tem de amenzi pentru că sunt prea mici. Scaunul auto este un TREBUIE obligatoriu, NU un capriciu!
Mergeți prudent! Mergeți la un curs de conducere defensivă. Soțul pentru prima oară vrea să facă un astfel de curs să învețe cum să poată acționa corect în tot felul de situații cu care se poate întâlni în trafic. Nu e de glumă!
Titi Aur a propus ca în școlile de șoferi să fie introduse și aceste ore de conducere defensivă! Este nevoie de ele!
📍📍📍Este nevoie de campanii naționale, așa cum cei de la Siguranță Auto Copii au cerut într-o petiție:
1. Introducerea de mesaje de interes social in programul televiziunilor de stiri si televiziunilor generaliste pentru cresterea gradului de constientizare a parintilor privitor la rolul salvator al Scaunului Auto pentru Copii sau Centurii de Siguranta
2. Cresterea cuantumului amenzii pentru neutilizarea scaunului auto pentru copii si a centurii de siguranta pana la 2000 lei astfel incat sa fie suficient de motivant pentru parinti astfel incat sa utilizeze constant dispozitivele de siguranta.
3. Introducerea prin lege a obligativitatii externarii bebelusilor din maternitate in scaun auto (scoica) adaptat varstei in cazul in care copilul urmeaza sa fie transportat de la maternitate acasa cu autovehiculu
Din păcate din partea CNA-ului a venit deja un răspuns dezamăgitor. Nu înțeleg cum tot la cererea unei Asociații de mame s-au putut introduce alte mesaje de interes public destinate părinților. Dar acum nu.
Personal am căutat legea de care pomenesc cei de la CNA, dar poate sunt blondă și nu găsesc eu. Sigur, dacă găsiți voi legea, m-ar ajuta să spun vreo prostie pe aici și să înțeleg de ce într-un caz s-a putut și acum nu.
De când ați devenit părinți, v-ați schimbat modul de a conduce?
