Avortul este o traumă, episodul 11. Am născut un copil de 900 grame.

‘Sunt Veronica și îți scriu pentru că multe femei cred că pot învăța din povestea mea de viață.

Am plecat acum 8 ani în America cu părinții mei. Acum 7 ani i-am pierdut pe amândoi din păcate și la 24 de ani m-am trezit fără familie dar în țara tuturor posibilităților. Am avut ceva bani lăsați de părinți, eu aveam un serviciu bun și stabil, practic trăiam visul american.

Am întâlnit un băiat (american) prin niște prieteni și uite așa a început povestea noastră de iubire. Era un băiat tare bun, mă iubea și aveam o relație frumoasă sau așa credeam la început.

După un an am rămas însărcinată. Credeam că relația noastră era suficient de puternică încât să ne clădim un viitor împreună.

La început nu a știu cum să reacționeze, apoi a mers cu mine la primul control și se gândea dacă să păstrăm sau nu copilul. Când am mers însă să le dăm vestea părinților lui, aceștia m-au dat afară din casă, m-au jignit în toate felurile și lui i-au spus că nu îl mai primesc dacă nu se desparte de mine. Am trăit luni de coșmar când părinții lui mă sunau și mă amenințau să renunț la copil că altfel voi avea de-a face cu ei.

Aveam deja 3 luni de sarcină și în puține state se mai făcea avort peste acest termen. Eu nu voiam, dar Mark începuse presat de părinții lui să se poarte urât cu mine, până când a ajuns să mă amenințe că mă omoară dacă nu fac avort. Îmi făcuse programare la un medic la 20 de săptămâni ‘sa scăpăm de fetus, că oricum nu e copil acum’, mi-a spus.

Dar el nu știa ce simt eu și cum îmi simt copilul.

Atunci i-am spus că pot face avort în România să merg la bunici (nu știa legea de la noi și sincer cred că nici l-a interesat. Voia doar să scape de noi. Bunici nu mai aveam, doar o mătușă din partea mamei de care el nu știa).

La 5 luni de sarcină am ajuns în țară, după un stres îngrozitor. Vândusem tot, fără să știe că nu mă mai întorc și cu ajutorul mătușii care mi-a oferit tot sprijinul, am ales să o iau de la capăt la noi în țară.

Într-o noapte am chemat-o pe Maya (mătușa mea) pentru că aveam dureri groanzice. Am ajuns de urgență la spital și mi s-a spus că din cauza unor complicații trebuie să nasc. Nu știau dacă puteau salva și copilul dar viața mea era în pericol. Aveam aproape 6 luni (25 de săptămâni).

Nu am conștientizat nimic din ce se întâmpla. Eram prea buimacă și în dureri și nu eram capabilă să iau decizii, tot ce îmi doream era ca acel copil să trăiască.

Andrew a venit pe lume la 6 dimineața, avea 900 grame.

‘Gras pentru vârsta lui’, mi-au spus asistentele.

A fost dus la terapie intensivă cu multiple probleme, dar ‘puternic, poate are zile de la Dumnezeu’, mi-a spus neonatoloaga a doua zi.

Când îl vizitam la terapie intensivă mi se făcea pielea de găină. Nu știu dacă ați văzut vreodată un copil de 900 grame. Ochișorii îi sunt închiși, respiră doar cu ajutorul aparatelor, se hrănește doar prin tub și este mai mic decât o păpușă.

Dar trăia! Avea inimă, plămâni și era un mic omușor.

După 5 luni de zile de spitalizare, am reușit să ies pe ușa spitalului cu el în brațe.

În alea 5 luni am avut multe momente de depresie, de disperare, de singurătate. Dar când îl priveam știam că pot orice pentru El. Nu a fost ușor dar când îl strângeam în brațe și mă privea, toată lucrurile grele nu mai păreau așa. Un copil este o minune. Al meu este sigur una!

Andrew e la grădiniță acum. Îmi bucură viața și este tot ce am pe lume mai frumos. Pe Maya am pierdut-o în pandemie. Suntem doar noi doi, dar datorită lui am voința de a lupta cu orice vine greu în această viață.

De ce ți-am scris asta? Pentru toți cei care spun că un copil la 20-25 de săptămâni poate fi avortat, îi rog să meargă în maternități să vadă cât sunt de luptători și cum reușesc să fie bine. NU sunt doar un sac de celule. Nu sunt doar un fetus. NU sunt doar o ființă fără suflet.’