Când am scris titlul m-am gândit instant la fumul cu Sandra Bullock, ‘Furtuna, peripeții și dragoste’. Dacă nu l-ați văzut, musai să îl căutați.
Dacă ar fi după mine nu aș ieși în veci pe ploaie din casă. Nu mai zic de furtuni cu tunete și fulgere.
Când eram mică stăteam sub plapumă până trecea, iar în adolescență obișnuiam să vorbesc la telefon cu cel mai bun prieten cu orele, până ieșea soarele.
Frica a venit pe la 12 ani, când la țară fiind la bunici cu mama și frații, am decis să plecăm la pescuit, fără să anunțăm vreun adult. Uite așa în mijlocul câmpului, departe de sat, eu cu fratele mai mic cu un an și cu cel de 6 ani, am fost prinși de o furtună de nu vedeai nimic în față, cu tunete asurzitoare și fulgere de parcă picau fix pe tine.
Bineînțeles că ne-am rătăcit pe drumul spre casă și am ajuns în capătul celălalt al satului unde am căutat o poartă deschisă. Ne-a primit o familie care s-a speriat când ne-a văzut afară pe acea vreme. Ne-au îmbrăcat în haine uscate, ne-au dat de mâncare și ne-au pus în pat la căldură și au trimis pe cineva să anunțe că suntem bine.
Mama pe de altă parte a tras cea mai mare sperietură din viața ei atunci când a început furtuna și și-a dat seama că nimeni nu știa unde suntem. Ba în acea furtună, pe partea cealaltă a câmpului de unde am fost noi, a fulgerat o capita de fân ce a luat foc. De atunci, de câte ori plouă mai tare, mă sperii teribil.
Ieri după amiază am plecat cu copiii în parcul Mogoșoaia, când se înorase iar când am ajuns în parc am primit mesaj RoAlert că vine furtuna. Nu a căzut nici o picătură de apă, două ore cât am stat.
Azi iar am primit două alerte. La prima eram în mijlocul furtunii, la a doua la fel nu mai picura deloc. (Curând le citim și așteptăm lupul).
Azi am plecat când ploua cu găleata să iau băieții de la grădiniță. Din obișnuință am luat-o prin spatele comunei, pe câmp, unde știu o scurtătură.
Nu știu ce a fost în mintea mea, căci părea totul și mai înspăimântător, unde pui că dacă era să se întâmple ceva, eram singură cuc în mijlocul lui nicăieri.
Pe furtună, în câmp
Cu frica în sân tot drumul nu m-am putut gândi decât la cât de puternice sunt mamele dacă sunt capabile să își înfrunte propriile temeri pentru copiii lor.
Adevărul e că abia când m-am reîntors acasă, mi s-au tăiat picioarele de teamă.
Când ești mamă nu realizezi de multe ori pericolul ci ai în minte doar copiii și să le fie bine lor. Nu degeaba se spune că mamele se transformă în leoaice pentru puii lor. Eu cred că și leoaice și dragoni și îngeri și tot. Tot pentru minunile noastre.
Am ajuns cu bine acasă și ne-am pus toți în pat să ne tragem sufletul.
‘Uf, grea ploaie a fost asta’, mi-a spus Alexandru. ‘Nu vedeam nimic pe geamul de la grădiniță și m-am speriat la fiecare fulger. Nici nu știam cum vei veni’.
I-am luat pe toți 3 în brațe și le-am spus că toată viața vor fi în siguranță, pentru că o să am grijă de ei atât cât vor avea nevoie.
A venit și soțul. Poate să plouă.
Viața e o bucurie!
Ana Maria
